Here lie the last vestiges of my emotions.
… after more than twenty years, she’s still the one that haunts my dreams. I suppose I have what they call “emotional integrity”. Make no mistake. This being only exists in my memory banks. She is no more real than the paper on which these words are written.
Ana-Elena Orbulețu, singura ființă căreia mi-aș fi dedicat întreaga existență, așa cum mai toate visați. Trei nopți la rând te-am visat iarăși, mi-ai blagoslovit existența cu zâmbetu-ți de fiecare dată… Mă sfâșie ceea ce simt pentru trecut mai abitir decât orice creatură vie ar putea și mă dezgustă slăbiciunea asta fatală. Mai bine moartea decât oricine altcineva, n-ai priceput niciodată, așa-i?
Așa cum nu ne putem alege părinții, eu cred că nici pe cine iubim cu adevărat nu putem alege. Iarăși să-ți spui că iubești de mai multe ori într-o viață, înseamnă să te minți singur/ă.
Imaginea ta de atunci, va fi subiectul ultimului gând al existenței mele, tu, cea care m-a găsit a fi insuficient…
Să nu crezi însă pentru o clipă doar, cum că eu aș putea simți ceva față de creatura grotească și futută (la propriu) ce ai devenit astăzi! Nici măcar o clipă! Atunci ai fost frumoasă. Atunci, demult, îmi dădeai aripi. Atunci, când erai neprihănită, precum te-am lăsat… Acum, eu sunt cel ce poate zâmbi cu sufletu-mpăcat 😉